Nu-i nevoie de flacari si smoala. Infernul sunt ceilalti, asa a ramas, dupa Sartre… Cu usile inchise s-a jucat la Brasov anul trecut parca, in primavara. Dar parca jucam piesa asta in fiecare zi, ne otravim in fiecare zi prin simplele noastre vecinatati in care nu ne putem abtine sa nu ascundem si altfel de ginduri si interese. Dar Sartre altceva a vrut sa ne spuna. Si am gast si copiat mai jos expunerea lui… Si… si mai jos, intr-o deplina legatura, o pagina memorabila din Jurnalul fericirii lui Steinhardt despre ocarile si latraturile noastre. Citi dintre noi realizam ca ele chiar sunt pacate capitale? Citi dintre noi nu latram in fiecare zi chiar si la cei dragi, fara sa ne dam seama ca, de fapt, fara ei nu existam? Ginduri de duminica, in asteptarea furtunii si ploii torentiale care se anunta din nord… Ce duminica torida! Ce intimplare sa stea sub steaua zilei asteia de 21 iunie si Sartre, existentialistul, si Steinhardt, calugarul evreu care, si-a facut din inchisoare altar! Cu ce folos? Doar al unor texte?… „Cand scrii o piesa, exista intotdeauna motive ocazionale si preocupari profunde. Motivul ocazional a fost, atunci cand am scris Cu usile inchise, in 1943, inceputul lui 1944, pentru ca aveam trei prieteni si voiam ca ei sa joace intr-un spectacol, pe un text al meu, fara ca vreunul sa fie avantajat (n.n. unul dintre ei era Albert Camus). Voiam, asadar, ca ei sa ramana impreuna, tot timpul, pe scena. Pentru ca, m-am gandit eu, daca unul dintre ei iese, va parea, in acel moment, ca ceilalti au un rol mai important. Voiam deci sa ii tin impreuna. Si mi-am spus: cum pot tine impreuna trei persoane fara ca vreuna sa iasa vreodata? Sa le tin pe scena pana la final, ca pentru totdeauna? Atunci mi-a venit ideea de a le plasa in infern si de a-l face pe fiecare, pe rand, calaul celorlalte doua. Acesta este motivul ocazional. (…) Insa, ma preocupau la acea vreme, teme mai generoase si am dorit sa exprim in piesa mai mult decat imi oferea situatia despre care v-am vorbit. Am vrut sa spun: infernul este in ceilalti. Dar expresia infernul este in ceilalti a fost intotdeauna gresit inteleasa. S-a crezut ca am vrut sa spun cu asta ca raporturile noastre cu ceilalti sunt intotdeauna otravite, ca sunt mereu raporturi infernale. Dar, de fapt, altceva am vrut. Am vrut sa spun ca daca relatiile noastre cu ceilalti sunt strambe, viciate, atunci ceilalti nu pot insemna decat infernul. De ce? Pentru ca ceilalti sunt, in fond, ceea ce este mai important in noi insine pentru propria noastra cunoastere de sine. Cand ne gandim la noi, cand incercam sa ne cunoastem, folosim de fapt informatiile pe care le au deja ceilalti despre noi. Orice as crede despre mine, intotdeauna parerea celuilalt e acolo. Si deci, de fapt, sunt in infern. Exista multi oameni pe lume care sunt in infern pentru ca depind prea mult de judecata celorlalti. 
Iar asta arata clar importanta capitala pe care o au toti ceilalti pentru fiecare dintre noi.(Jean-Paul Sartre despre Cu usile inchise) „…cred ca pacatul supararii si al enervarii este mult mai grav – decit pacatul trupesc n.n- Insul care, intr-un magazin, in autobuz sau in tramvai, ori la birou ori la o coada se enerveaza si se rasteste, insulta si-si iese din fire, nu numai ca se da urit in spectacol, dar se si rupe cu totul de Dumnezeu. Cred ca in toate bordelurile Parisului, Hamburgului si Singaporelui, ba in toate localurile de pierzanie ale tuturor porturilor si metropolelor lumii, in ocnele Guyannei, in temnitele de la Sing-Sing si Dartmoor, pacatele savirsite nu striga mai disonant si mai jalnic la cer decit icnirile, certurile din senin si insultele gratuite proferate, cu o ura vitriolata, de artagosi si imbufnati. (Crimele, furturile, depravarile au o oarecare legatura cu nedreptatile si complicatiile lumii, harta insa nu.) Supararile acestea – pe care nici nu le luam in seama, desi daca ne ciocnim de ele ne ustura ca un corosiv – nu sunt de fapt simple suparari, ci dezvaluiri ale unei stari sufletesti de neimpacata opozitie cu lumea creata de Dumnezeu; ale unei indaratnice si imense indepartari de la recunoasterea desertaciunii celor lumesti. Dintr-odata cel din urma fleac ia proportii si prinde vilvatai si pune in cumpana toata maretia facerii si toata bucuria de a trai. Omul e ancorat in diabolism, prins in nisipul miscator al miniei gratuite. Vicleanul, aici, cu adevarat isi merita numele, cistiga suta la suta si fara nici un efort. Dar vorbele! Vorbele acelea la nivel de muscatura de ciine ce se repede pe furis, la nivel de latraturi schelacaite si coltii aratati de dincolo de gard; care desigur nu stau in corelatie cu involuntara imbrincire sau cotul atins in treacat, ci sunt insusi varsatura satanei. Tocmai contrariul suparaciosului il prezinta Sf. Apostol Iacov (3,23) drept pilda de urmat: „Pentru ca toti gresim in multe chipuri si daca nu greseste cineva in cuvint acela este barbat desavirsit, in stare sa se infrineze in intregime. De grele pacate avem prilej a ne infiora, pentru mine nici unul nu-mi pare mai strain de afirmatia ca imparatia mea nu este din lumea aceasta, decit turbarea verbala a nervosului din autobuz. Solutia descarcarii prin insulte in autobuz e meschina si e si lasa pentru ca-i fara risc. Daca un om, cu adevarat, nu crede in Dumnezeu, e mai bine sa mearga pina la capatul convingerii lui, ca Ivan Karamazov, si sa-si omoarte tatal, direct sau printr-un Smerdiakov. (…) E mai cinstit. Si-mi vine a crede – intemeiat pe Luca 16 – ca Dumnezeu se va uita cu mai putina mirare la un apostat, un ucigas sau un hot decit la cel care-l tradeaza in obscuritatea sudalmilor si ocarilor improscate intr-o aglomeratie. (Nicolae Steinhardt, 1965, in „Jurnalul fericirii) About these ads Rate this: Share this: Share on Tumblr Mai mult Email Print Google+ Pocket Pinterest Like this: Like Incarc... Related
Iar asta arata clar importanta capitala pe care o au toti ceilalti pentru fiecare dintre noi.(Jean-Paul Sartre despre Cu usile inchise) „…cred ca pacatul supararii si al enervarii este mult mai grav – decit pacatul trupesc n.n- Insul care, intr-un magazin, in autobuz sau in tramvai, ori la birou ori la o coada se enerveaza si se rasteste, insulta si-si iese din fire, nu numai ca se da urit in spectacol, dar se si rupe cu totul de Dumnezeu. Cred ca in toate bordelurile Parisului, Hamburgului si Singaporelui, ba in toate localurile de pierzanie ale tuturor porturilor si metropolelor lumii, in ocnele Guyannei, in temnitele de la Sing-Sing si Dartmoor, pacatele savirsite nu striga mai disonant si mai jalnic la cer decit icnirile, certurile din senin si insultele gratuite proferate, cu o ura vitriolata, de artagosi si imbufnati. (Crimele, furturile, depravarile au o oarecare legatura cu nedreptatile si complicatiile lumii, harta insa nu.) Supararile acestea – pe care nici nu le luam in seama, desi daca ne ciocnim de ele ne ustura ca un corosiv – nu sunt de fapt simple suparari, ci dezvaluiri ale unei stari sufletesti de neimpacata opozitie cu lumea creata de Dumnezeu; ale unei indaratnice si imense indepartari de la recunoasterea desertaciunii celor lumesti. Dintr-odata cel din urma fleac ia proportii si prinde vilvatai si pune in cumpana toata maretia facerii si toata bucuria de a trai. Omul e ancorat in diabolism, prins in nisipul miscator al miniei gratuite. Vicleanul, aici, cu adevarat isi merita numele, cistiga suta la suta si fara nici un efort. Dar vorbele! Vorbele acelea la nivel de muscatura de ciine ce se repede pe furis, la nivel de latraturi schelacaite si coltii aratati de dincolo de gard; care desigur nu stau in corelatie cu involuntara imbrincire sau cotul atins in treacat, ci sunt insusi varsatura satanei. Tocmai contrariul suparaciosului il prezinta Sf. Apostol Iacov (3,23) drept pilda de urmat: „Pentru ca toti gresim in multe chipuri si daca nu greseste cineva in cuvint acela este barbat desavirsit, in stare sa se infrineze in intregime. De grele pacate avem prilej a ne infiora, pentru mine nici unul nu-mi pare mai strain de afirmatia ca imparatia mea nu este din lumea aceasta, decit turbarea verbala a nervosului din autobuz. Solutia descarcarii prin insulte in autobuz e meschina si e si lasa pentru ca-i fara risc. Daca un om, cu adevarat, nu crede in Dumnezeu, e mai bine sa mearga pina la capatul convingerii lui, ca Ivan Karamazov, si sa-si omoarte tatal, direct sau printr-un Smerdiakov. (…) E mai cinstit. Si-mi vine a crede – intemeiat pe Luca 16 – ca Dumnezeu se va uita cu mai putina mirare la un apostat, un ucigas sau un hot decit la cel care-l tradeaza in obscuritatea sudalmilor si ocarilor improscate intr-o aglomeratie. (Nicolae Steinhardt, 1965, in „Jurnalul fericirii) About these ads Rate this: Share this: Share on Tumblr Mai mult Email Print Google+ Pocket Pinterest Like this: Like Incarc... Related
0 comments:
Trimiteți un comentariu