Femeia din piatra. Delta pantecului – repostare

Se formeaza in stanca un trup de femeie. Deloc zvelt. Ca al meu. Fruntea-i lata e alcatuita din roca dura, ce nu cunoaste moliciuni. Doar fruntea-i tare, restul… se lasa brazdat, cutat, ros de ape mai mult sau mai putin cristaline ce-i tasnesc constant din ochi. Nu mai are pleoape. Le-a mancat cu nesat apa. Ii curg valuri pe obraji, pe buze, pe gat, se indreapta involburate spre stern, formand o adancitura ce-i scoate la iveala culmi de-a dreapta si de-a stanga. Urmaresc siroaiele repezi si vad ca toate se opresc intr-un loc. In pantecul ei. Acolo formeaza un ocean, unde izvorul initial nu mai curge in jos, ci se roteste haotic, plesnind, inundand, cotropind. Se umfla apele si apar mereu inversunate. Femeia din piatra cu ochii curgand se lasa prada talazurilor ce i-au inundat adapostul. Dorul de prunc ce salasluieste in ea striga cu glas de valuri risipite, desi femeia pare ca nu-i poate raspunde. Stana de piatra fiind, nu-si poate canta dorul de leagan decat prin suvoaiele apei ce se nasc din ai sai ochi. Si-ar vrea pantecul transformat intr-o delta limpede, odihnind, dar il simte un vesnic cerc de ape tulburi. Ma uit cu mirare spre ochii ei, la tamplele ei, pe culmile ei si nu pot distinge decat un singur gand: cantul de leagan salasluieste in sunetul mirific al apei. Femeia din piatra nu plange, nu canta, nu striga. Ii e dor a fi mama. Atat. (2 iulie 2011) *Update: Sfanta Marie, (re)invata-ma tu, continuu, iubirea!