Asa ma intreaba fetita cu fluturi in obraji. Nu inteleg intrebarea. - Pleaca? - Da, unde pleca cand pleca? - Cine? - Furnicile. - … Habar n-am. - Da’ cand pleca? - Hm… nici asta nu stiu. Fetita se uita la mine cu privirea specifica de „oamenii astia mari sunt tare batuti in cap, de ce-or mai fi mari?” Apoi imi povesteste ca ea trebuie sa mute o multime de scaune de pe terasa, plina de verdeata si furnici, in incinta. Ca sa le numere repede. - Da’ de ce trebuie sa le numeri? - Pai asa, ca trebuie. - Nu poti sa le numeri acolo unde sunt? - Pai nu. - Sunt prea grele pentru tine! - Nu e greu!!! Eu sunt fetita desteapta si nimic nu-i greu! - … De scaune zic, sunt prea grele. 
Poti sa le cari singura? - Hmm… nu stiu, incerc… Apoi lucrurile s-au insufletit si fluturii din obraji s-au pus pe treaba. Cu mutatul. Cu aranjatul. Cu recensamantul. Printre furnicile care nu vroiau sa plece acolo unde pleaca ele de obicei.
Poti sa le cari singura? - Hmm… nu stiu, incerc… Apoi lucrurile s-au insufletit si fluturii din obraji s-au pus pe treaba. Cu mutatul. Cu aranjatul. Cu recensamantul. Printre furnicile care nu vroiau sa plece acolo unde pleaca ele de obicei.
0 comments:
Trimiteți un comentariu