Iese abanosul din uz. Picior drept si mana pe frunte. Negrul nu mai e dens, e aproape confuz. Fecioara pe punte…
Calatoriile africane ale micii mele prietene s-au sfarsit, urmeaza confuzii si mirosuri noi, despachetat de rochii si pusul in ordine pe raft a zecilor de pietricele culese de pe drum. Are o manie pe care i-o respect, aproape un obicei sfant ce-i umple casa de culori si de praf: culege tot felul de pietricele in calatoriile sale si-si decoreaza casa, le organizeaza dupa reguli de ea stiute, le amesteca printre statui de jad si monstri de lana colorata ca mai apoi, dupa cateva saptamani, se le schimbe locul. Atunci “calatoreste” din nou, asa-mi spune. Si iar se imbujoreaza si i se umfla narile de pofta.
Acum si-a adus o ulcica din lut negru, cu o singura toarta. Seamana cu o batrana buzata ce nu stie ca va fi pusa la fiert. Astazi m-a invitat la cafea, adusa direct de pe o plantatie ascunsa de ochii negustorilor. Cati ani au trecut de cand nu ati spart intre dinti o boaba de cafea adevarata, netrecuta prin praf dulce, necaramelizata, netratata contra umezelii? Cati mai stiu cum se umple casa de mirosul de cafea ce iese direct din rasnita? Da, din rasnita, cutia cu manivela ce da diminetilor un aer aproape lasciv, rotind cu ochii intredeschisi aerul din bucatarie… Mi-am adus aminte si mi-am inmuiat aratatorul in gura, am presat pulberea din masinarie si am gustat cafeaua ce mi s-a lipit de deget. Amarul spontan iti arcuieste cerul gurii si incepe sa ploua, limba se ineaca, are nevoie de colac de salvare. Noroc cu buzata ce fierbe incet, babeste… A fost un festin nebun, ma opresc, nu merita nimeni sa-mi soarba din licoare. Azi am renuntat la cafea, definitiv. Riguros. Nu pot sa-mi amagesc creierul cu zeama cotidianului dupa ce am avut experienta asta, e imposibil.
Ii miros rochiile a apa de mare. Si a chitara cu care imbia delfinii sa danseze ca serpii din Istanbul. Mi-a povestit ca in ultima noapte petrecuta pe malul oceanului, o perla a fugit din scoica-inchisoare si a rugat-o sa o ia cu ea. Era la a nu stiu cata incercare de evadare: prima data, in copilarie, ii facusera un fel de ascunzis din fire de panza de paianjen dar nu a durat mult, firele putrezisera in apa si pentru cateva ore reusise sa scape. Adolescenta si-a petrecut-o pazita de un rechin tocmit cu ziua, pesemne il dadusera afara din sistem si abia isi gasise un loc la privat. Cand a simtit coltii rechinului in crestet, amica-scoica si-a dat seama ca nu poate glumi cu fiara. Peste cateva zile i-a cedat inima si s-a ridicat la suprafata cu burta in sus, ca un peste de duzina. Mare noroc. Sunt curios acum daca prietena mea a adus-o in casa ascunzand-o in chitara, altfel nu cred ca ar fi trecut de vamesi.
Sunt gata sa mai cersesc o gura de cafea. Sa mai ating o data valul oceanului pe care l-am lasat in urma cu cateva luni. Poate daca as mangaia una din rochii ar sari de-acolo caluti de mare, salbatici in inconstienta lor…
Calatoriile africane ale micii mele prietene s-au sfarsit, urmeaza confuzii si mirosuri noi, despachetat de rochii si pusul in ordine pe raft a zecilor de pietricele culese de pe drum. Are o manie pe care i-o respect, aproape un obicei sfant ce-i umple casa de culori si de praf: culege tot felul de pietricele in calatoriile sale si-si decoreaza casa, le organizeaza dupa reguli de ea stiute, le amesteca printre statui de jad si monstri de lana colorata ca mai apoi, dupa cateva saptamani, se le schimbe locul. Atunci “calatoreste” din nou, asa-mi spune. Si iar se imbujoreaza si i se umfla narile de pofta.
Acum si-a adus o ulcica din lut negru, cu o singura toarta. Seamana cu o batrana buzata ce nu stie ca va fi pusa la fiert. Astazi m-a invitat la cafea, adusa direct de pe o plantatie ascunsa de ochii negustorilor. Cati ani au trecut de cand nu ati spart intre dinti o boaba de cafea adevarata, netrecuta prin praf dulce, necaramelizata, netratata contra umezelii? Cati mai stiu cum se umple casa de mirosul de cafea ce iese direct din rasnita? Da, din rasnita, cutia cu manivela ce da diminetilor un aer aproape lasciv, rotind cu ochii intredeschisi aerul din bucatarie… Mi-am adus aminte si mi-am inmuiat aratatorul in gura, am presat pulberea din masinarie si am gustat cafeaua ce mi s-a lipit de deget. Amarul spontan iti arcuieste cerul gurii si incepe sa ploua, limba se ineaca, are nevoie de colac de salvare. Noroc cu buzata ce fierbe incet, babeste… A fost un festin nebun, ma opresc, nu merita nimeni sa-mi soarba din licoare. Azi am renuntat la cafea, definitiv. Riguros. Nu pot sa-mi amagesc creierul cu zeama cotidianului dupa ce am avut experienta asta, e imposibil.
Ii miros rochiile a apa de mare. Si a chitara cu care imbia delfinii sa danseze ca serpii din Istanbul. Mi-a povestit ca in ultima noapte petrecuta pe malul oceanului, o perla a fugit din scoica-inchisoare si a rugat-o sa o ia cu ea. Era la a nu stiu cata incercare de evadare: prima data, in copilarie, ii facusera un fel de ascunzis din fire de panza de paianjen dar nu a durat mult, firele putrezisera in apa si pentru cateva ore reusise sa scape. Adolescenta si-a petrecut-o pazita de un rechin tocmit cu ziua, pesemne il dadusera afara din sistem si abia isi gasise un loc la privat. Cand a simtit coltii rechinului in crestet, amica-scoica si-a dat seama ca nu poate glumi cu fiara. Peste cateva zile i-a cedat inima si s-a ridicat la suprafata cu burta in sus, ca un peste de duzina. Mare noroc. Sunt curios acum daca prietena mea a adus-o in casa ascunzand-o in chitara, altfel nu cred ca ar fi trecut de vamesi.
Sunt gata sa mai cersesc o gura de cafea. Sa mai ating o data valul oceanului pe care l-am lasat in urma cu cateva luni. Poate daca as mangaia una din rochii ar sari de-acolo caluti de mare, salbatici in inconstienta lor…
